La adresa:
Se poate citi proza cu titlul "Cititorul de ganduri", din care a aparut un fragment in revista "Mozaicul".
Veti regasi si acolo aceasta lucrare grafica semnata Cristina Dorobat -docri.
2007-09-26
2007-08-03
Pitesti-Buzau-Galati
Galati: statuia lui Ion Bratianu (in sfarsit au ainceput sa apara)
Galati: o corabie pe tarm
Buzau: Palatul Comunal
Buzau: Palatul JustitieiBuzau: Casa Maestro, Cofetarie & Cafenea
In drum spre Buzau
Pitesti
2007-07-24
Hermani din Hermanstadt (Sibiu)
Iata cateva dintre statuetele care populeaza Sibiul... Un proiect menit sa prezinte cateva personaje care simbolizeaza profesiuni sau categorii sociale reprezentative pentru Sibiu de-a lungul epocilor. Fiecare dintre cele zece statuete poarta numele de Herman, simbolic pentru vechea denumire a orasului, Hermanstadt.Fotografiile sunt realiza
te de Radu Mihail CALINESCUHerman Bancher
Herman - Berar
Herman - Macelar
Herman - Primar
Herman - Student
2007-07-06
Promotia 2007
Foto:
Gabriel RECHITEANU
Am vazut doua spectacole din examenul de licenta al Promotiei 2007 de la Departamentul de Teatru din cadrul Universitatii din Craiova: "Patima rosie" de Mihail Sorbul si "Mady- Baby.edu" de Geanina Carbunariu.
Piesa lui Sorbul s-a jucat in doua distributii, doar personajul Castris a fost interpretat de acelai actor.
"Patima rosie" s-a dovedit uluitor de actuala, o poveste de dragoste cu toate cate le include, in culorii puternice si cu actori expresivi, de la Denisa Vlad pana la Dan Andrei.
Piesa Geaninei Carbunariu a insemnat mai ales revelatia Clarei Vulpe si a colegelor sale in scenele adolescentine. O adevarata incantare.
Aceiasi actori, proaspat absolventi, au fost apoi prezenti intr-un spectacol de teatru-dans intitulat "80% apa", in jurul artezienei muzicale din Craiova. Spectacol realizat de Fundatia "I.S. Dragulescu" sub conducerea lui Vlad Dragulescu.
Despre promotia 2007 a scris Corina Barbuica in "Supliment de cultura"-Editia de Oltenia:
"Zece. Cu felicitari", Nr. 134, 30 Iunie-06 Iulie 2007
http://www.supliment.polirom.ro/images/pdf/134_Oltenia.pdfdf/134_Oltenia.pdf
Piesa lui Sorbul s-a jucat in doua distributii, doar personajul Castris a fost interpretat de acelai actor.
"Patima rosie" s-a dovedit uluitor de actuala, o poveste de dragoste cu toate cate le include, in culorii puternice si cu actori expresivi, de la Denisa Vlad pana la Dan Andrei.
Piesa Geaninei Carbunariu a insemnat mai ales revelatia Clarei Vulpe si a colegelor sale in scenele adolescentine. O adevarata incantare.
Aceiasi actori, proaspat absolventi, au fost apoi prezenti intr-un spectacol de teatru-dans intitulat "80% apa", in jurul artezienei muzicale din Craiova. Spectacol realizat de Fundatia "I.S. Dragulescu" sub conducerea lui Vlad Dragulescu.
Despre promotia 2007 a scris Corina Barbuica in "Supliment de cultura"-Editia de Oltenia:
"Zece. Cu felicitari", Nr. 134, 30 Iunie-06 Iulie 2007
http://www.supliment.polirom.ro/images/pdf/134_Oltenia.pdfdf/134_Oltenia.pdf
De la stanga la dreapta:
Robert Tudor, Dan Andrei, Daniel Cerga, Vlad Dragulescu, Clara Vulpe, Daniela Serban, Denisa Vlad, Monica Ardeleanu, Laurentiu Nicu, Maria Calin
Clasa Prof. univ. dr. Remus Marginean si Conf. univ. dr. Smaragda Olteanu
Clasa Prof. univ. dr. Remus Marginean si Conf. univ. dr. Smaragda Olteanu
Despre cum am vazut eu aceste spectacole puteti citi in continuare, articol aparut in revista "Mozaicul" http://www.revista-mozaicul.ro/
Am întrebat în stânga şi-n dreapta: "de ce nu avem pe scenă şi pe ecran poveşti de dragoste?" De ce din creaţia românească a acestui timp lipseşte comedia romantică? De ce nu avem un Richard Gere? Care este profilul de femeie frumoasă care să poarte un mesaj sentimental?
Adela Minae mi-a răspuns că, din păcate, cunoaşte o singură poveste de dragoste. În rest pustiu. Denisa Vlad, care împarte cu Adela rolul din cea mai recentă premieră a naţionalului craiovean, "Cântă maică-mea în far", mi-a vorbit despre schimbarea la faţă a simbolurilor romantice.
Şi totuşi eu mă încăpăţânez a crede în perenitatea romantismului. Adaptat desigur timpului pe care îl trăim. Ei bine, i-a fost dat promoţiei 2007 a Departamentului de Teatru din universitatea craioveană să ilustreze starea de azi a romantismului. Şi a făcut-o cu strălucire!
Este meritul lui Remus Mărgineanu şi a celorlalţi profesori care au ales două piese care nu doar că oferă prilejul aboslvenţilor de a-şi demonstra calităţile, dar sunt şi propuneri de anvergură pentru un teatru care se respectă.
Montarea cu "Patima roşie" a lui Mihail Sorbul este o revelaţie pentru orice spectator. Cine ar zice că piesa aceasta e scrisă în 1916 ?! Cu minime adaptări, ea se dovedeşte extrem de actuală, poate fi jucată ca şi cum acţiunea se petrece în zilele noastre. Profesorul Mărgineanu a ţinut să remarce că azi nu mai scandalizează pe nimeni dacă o tânără îşi află suport material, fie şi pentru anii de studii, la un amant. Poate da, poate nu. Poate am lăsat noi toţi impresia că nu ne pasă. Nedumerit că-i refuză cererea în căsătorie, Castriş îi cere o explicaţie Tofanei: "Nu vrei să fii soţia mea şi totuşi ai primit o situaţie inferioară, mai jignitoare chiar..." Vorbele astea sunt valabile şi azi.
În acelaşi timp trebuie să remarcăm cât de dezinvoltă putea fi o relaţie sentimentală şi acum o sută de ani. Trebuie să descoperim cum modernitatea noastră a început de mult. De tare demult. Tofana se justifică: "Ca prietenă nici o legătură trainică nu mă ţine lângă tine, pe când altfel... [...] Dragul meu, n-am câtuşi de puţin pofta să mă jertfesc ţie toată viaţa. E drept că mi-ar veni în ajutor divorţul, dar fiindcă ai fost bun cu mine, nu vreau să te fac de râsul lumii."
Interes, sentiment curat, dragoste, gelozie, vise şi destrămare de vise, toate astea sunt etern umane şi o poveste romantică incluzând aceste ingrediente e de actualitate oricând. Promoţia 2007 ne demonstrează că "Patima roşie" poate să figureze pe afişul oricărui teatru care se respectă. Teatrul românesc al primei jumătăţi de secol XX aşteaptă să fie reconsiderat şi mai ales jucat!. Sunt multe alte titluri care pot avea o nouă traiectorie strălucitoare de-acum înainte. "Patima roşie" a venit acum în două distribuţii. Fiecare cu o altă partitură, pe măsura trăsăturilor actorilor. Înainte de orice, jocul lor a fost o superbă demonstraţie că există încă romantism, că există încă dragoste. Şi nu neapărat pentru că aşa au fost replicile ci pentru că aşa au grăit chipurile lor, gesturile lor. Denisa Vlad este o felină care controlează scena, oferă nu doar graţie ci şi senzaţia de forţă nebănuită cu care o femeie delicată îşi urmăreşte interesul. Un interes al sufletului: "Vreau să fiu fericită şi-atâta tot! Asta vreau, şi-o vreau cu orice preţ, de-aş şti că-mi vând pălăria din cap şi ultimul dicţionar!"
Monica Ardeleanu impune o alternativă, femeia culorilor vitale, cu priviri deschise şi zâmbet cuceritor, dar care oricând poate ridica o barieră cu atât mai frustrantă cu cât e opusă speranţelor induse.
Denisa Vlad şi Monica Ardeleanu sunt actriţele care pot convinge orice sceptic de azi despre perenitatea dragostei cu toate trăirile aferente, încât nu văd ce motive ar mai fi de a n-o regăsi fie şi din când în când, pe scenă.
Dan Andrei poate fi oricând acel bărbat care trezeşte în sufletul feminin un vis tainic. Rămâne ca punerile în scenă care vor veni să-i valorifice această expresivitate. Dragostea pe care o ilustrează Robert Tudor, prezent în ambele distribuţii, este de alt gen, mai puţin ispititoare dar care pe termen lung câştigă prin constanţă, soliditate şi farmec. Îi descoperi privirea şi astfel promisiunea unui viitor liniştit.
Vlad Drăgulescu oscilează între îngerul negru şi cel decăzut. Cinic în a-şi justifica existenţa, ajunge ca prin experienţă să înţeleagă resortul sufletului, locul sentimentelor şi pare a se apropia de esenţa dragostei ca de un paradis pierdut.
Daniela Şerban şi Maria Călin sunt aproape la fel, femeia de planul doi care trebuie descoperită. Dacă Maria Călin e mai aproape de inocenţa primei tinereţi, Daniela Şerban este mai degrabă cea care-şi asumă rolul de soră, de tămăduitor de suflete. Amândouă îşi reţin efuziunile sentimentale dar au forţa simplităţii când îşi afirmă dragostea.
Sunt acestea toate chipuri ale dragostei într-o comedie tragică în care romantimsul este adus la zi.
Daniel Cergă şi Laurenţiu Nicu au parte de rolul cu o tipologie clasică, vagabondul-decăzut-filosof-rezoneneur-bufon, referinţă pentru toate atitudinile, cu libertate maximă în a se juca după pofta inimii. Daniel Cergă merge spre comicul tragic, un Buster Keaton cu ochi mari, pe când Laurenţiu Nicu este o furtună cu chef de joacă, de neoprit în cascadele sale.
N-ai fi zis că la început ai asistat la o piesă clasică de nu ai fi văzut şi celălat titlu din examenul de licenţă 2007. E vorba de "Mady-Baby.edu" de Geanina Cărbunariu, unde se simte cum romantismul e ocolit cu grijă. Cum tânăra autoare de succes decupează din viaţă mereu până acolo unde poate apărea dragostea.
Piesa este densă şi un adevărat tur de forţă, mai ales pentru Clara Vulpe care panoramează de la jocul sprinţar al fetiţei de nici paisprezece ani până la entuziasmul unui proiect de viitor care este totdeauna semnul că va naşte. Trecând într-un timp accelerat printr-o suită de încercări care-i contorsionează sufletul. Farmecul este indiscutabil al începutului, cu stolul de fete care irump în plină lumină, cu chicoteli şi mirări zgomotoase, sunete lungi şi şoapte urmate de râsete înfundate, toate câte-şi spun fetele şi câte poartă pecetea timpului acesta. Denisa Vlad este cu măiestrie o alta faţă de rolul Tofanei, ea trece acum cu talent la registrul juvenil. Clara Vulpe face un rol de zile mari, chipul ei inocent, zâmbetul creionat pe toată faţa de copil, ochii cu luminiţe neastâmpărate dar mai ales rostirea cuvintelor. Atâta savoare în simplul "naşpa" sau în "să mori tu?"... Şi câtă poezie pluteşte în sală când în clipele dramatice ale finalului se aude vocea ei inocentă rememorând dialogul de început.
"-E bună?
-E de vanilie."
Vlad Drăgulescu se pliază bine pe rolul cinicului, surpriza vine de la felul în care rolul ce-i revine lui Laurenţiu Nicu trece pe lângă latura romantică potrivită spre a echilibra balanta partiturilor. Autoarea s-a temut, a fugit ca în mai toate creaţiile contemporane, exact în clipa când dragostea ar fi putut să intre în scenă.
Un antract în paşi de dans la "Patima roşie" a fost ca un promo la un spectacol întreg de mişcare, spectacol ce ar trebui să fie prezentat, aşa cum şi cele jucate deja merită să fie aduse în faţa publicului larg. Cât încă mai sunt împreună, înainte de a zbura fiecare spre destinul său.
Remus Mărgineanu a fost de fiecare dată alături de ei, cu un sfat, cu un gest, iar la final ne-a vorbit cu încântare despre încă o promoţie cu care i-a plăcut să lucreze. În entuziasmul general al ieşirii la rampă, profesorul a îmbrăcat tricoul inscripţionat nu doar cu fotografia absolvenţilor ci şi cu mesajul: "Nu vă miraţi că sunt bun...uitaţi-vă cu cine lucrez!"
Tinereţea lui Remus Mărgineanu şi a Smaragdei Olteanu se hrăneşte cu entuziasmul fiecărei generaţii, iar tinerii aceştia poartă cu ei pe scenele pe care joacă vorbele celor care i-au construit ca actori.
Am întrebat în stânga şi-n dreapta: "de ce nu avem pe scenă şi pe ecran poveşti de dragoste?" De ce din creaţia românească a acestui timp lipseşte comedia romantică? De ce nu avem un Richard Gere? Care este profilul de femeie frumoasă care să poarte un mesaj sentimental?
Adela Minae mi-a răspuns că, din păcate, cunoaşte o singură poveste de dragoste. În rest pustiu. Denisa Vlad, care împarte cu Adela rolul din cea mai recentă premieră a naţionalului craiovean, "Cântă maică-mea în far", mi-a vorbit despre schimbarea la faţă a simbolurilor romantice.
Şi totuşi eu mă încăpăţânez a crede în perenitatea romantismului. Adaptat desigur timpului pe care îl trăim. Ei bine, i-a fost dat promoţiei 2007 a Departamentului de Teatru din universitatea craioveană să ilustreze starea de azi a romantismului. Şi a făcut-o cu strălucire!
Este meritul lui Remus Mărgineanu şi a celorlalţi profesori care au ales două piese care nu doar că oferă prilejul aboslvenţilor de a-şi demonstra calităţile, dar sunt şi propuneri de anvergură pentru un teatru care se respectă.
Montarea cu "Patima roşie" a lui Mihail Sorbul este o revelaţie pentru orice spectator. Cine ar zice că piesa aceasta e scrisă în 1916 ?! Cu minime adaptări, ea se dovedeşte extrem de actuală, poate fi jucată ca şi cum acţiunea se petrece în zilele noastre. Profesorul Mărgineanu a ţinut să remarce că azi nu mai scandalizează pe nimeni dacă o tânără îşi află suport material, fie şi pentru anii de studii, la un amant. Poate da, poate nu. Poate am lăsat noi toţi impresia că nu ne pasă. Nedumerit că-i refuză cererea în căsătorie, Castriş îi cere o explicaţie Tofanei: "Nu vrei să fii soţia mea şi totuşi ai primit o situaţie inferioară, mai jignitoare chiar..." Vorbele astea sunt valabile şi azi.
În acelaşi timp trebuie să remarcăm cât de dezinvoltă putea fi o relaţie sentimentală şi acum o sută de ani. Trebuie să descoperim cum modernitatea noastră a început de mult. De tare demult. Tofana se justifică: "Ca prietenă nici o legătură trainică nu mă ţine lângă tine, pe când altfel... [...] Dragul meu, n-am câtuşi de puţin pofta să mă jertfesc ţie toată viaţa. E drept că mi-ar veni în ajutor divorţul, dar fiindcă ai fost bun cu mine, nu vreau să te fac de râsul lumii."
Interes, sentiment curat, dragoste, gelozie, vise şi destrămare de vise, toate astea sunt etern umane şi o poveste romantică incluzând aceste ingrediente e de actualitate oricând. Promoţia 2007 ne demonstrează că "Patima roşie" poate să figureze pe afişul oricărui teatru care se respectă. Teatrul românesc al primei jumătăţi de secol XX aşteaptă să fie reconsiderat şi mai ales jucat!. Sunt multe alte titluri care pot avea o nouă traiectorie strălucitoare de-acum înainte. "Patima roşie" a venit acum în două distribuţii. Fiecare cu o altă partitură, pe măsura trăsăturilor actorilor. Înainte de orice, jocul lor a fost o superbă demonstraţie că există încă romantism, că există încă dragoste. Şi nu neapărat pentru că aşa au fost replicile ci pentru că aşa au grăit chipurile lor, gesturile lor. Denisa Vlad este o felină care controlează scena, oferă nu doar graţie ci şi senzaţia de forţă nebănuită cu care o femeie delicată îşi urmăreşte interesul. Un interes al sufletului: "Vreau să fiu fericită şi-atâta tot! Asta vreau, şi-o vreau cu orice preţ, de-aş şti că-mi vând pălăria din cap şi ultimul dicţionar!"
Monica Ardeleanu impune o alternativă, femeia culorilor vitale, cu priviri deschise şi zâmbet cuceritor, dar care oricând poate ridica o barieră cu atât mai frustrantă cu cât e opusă speranţelor induse.
Denisa Vlad şi Monica Ardeleanu sunt actriţele care pot convinge orice sceptic de azi despre perenitatea dragostei cu toate trăirile aferente, încât nu văd ce motive ar mai fi de a n-o regăsi fie şi din când în când, pe scenă.
Dan Andrei poate fi oricând acel bărbat care trezeşte în sufletul feminin un vis tainic. Rămâne ca punerile în scenă care vor veni să-i valorifice această expresivitate. Dragostea pe care o ilustrează Robert Tudor, prezent în ambele distribuţii, este de alt gen, mai puţin ispititoare dar care pe termen lung câştigă prin constanţă, soliditate şi farmec. Îi descoperi privirea şi astfel promisiunea unui viitor liniştit.
Vlad Drăgulescu oscilează între îngerul negru şi cel decăzut. Cinic în a-şi justifica existenţa, ajunge ca prin experienţă să înţeleagă resortul sufletului, locul sentimentelor şi pare a se apropia de esenţa dragostei ca de un paradis pierdut.
Daniela Şerban şi Maria Călin sunt aproape la fel, femeia de planul doi care trebuie descoperită. Dacă Maria Călin e mai aproape de inocenţa primei tinereţi, Daniela Şerban este mai degrabă cea care-şi asumă rolul de soră, de tămăduitor de suflete. Amândouă îşi reţin efuziunile sentimentale dar au forţa simplităţii când îşi afirmă dragostea.
Sunt acestea toate chipuri ale dragostei într-o comedie tragică în care romantimsul este adus la zi.
Daniel Cergă şi Laurenţiu Nicu au parte de rolul cu o tipologie clasică, vagabondul-decăzut-filosof-rezoneneur-bufon, referinţă pentru toate atitudinile, cu libertate maximă în a se juca după pofta inimii. Daniel Cergă merge spre comicul tragic, un Buster Keaton cu ochi mari, pe când Laurenţiu Nicu este o furtună cu chef de joacă, de neoprit în cascadele sale.
N-ai fi zis că la început ai asistat la o piesă clasică de nu ai fi văzut şi celălat titlu din examenul de licenţă 2007. E vorba de "Mady-Baby.edu" de Geanina Cărbunariu, unde se simte cum romantismul e ocolit cu grijă. Cum tânăra autoare de succes decupează din viaţă mereu până acolo unde poate apărea dragostea.
Piesa este densă şi un adevărat tur de forţă, mai ales pentru Clara Vulpe care panoramează de la jocul sprinţar al fetiţei de nici paisprezece ani până la entuziasmul unui proiect de viitor care este totdeauna semnul că va naşte. Trecând într-un timp accelerat printr-o suită de încercări care-i contorsionează sufletul. Farmecul este indiscutabil al începutului, cu stolul de fete care irump în plină lumină, cu chicoteli şi mirări zgomotoase, sunete lungi şi şoapte urmate de râsete înfundate, toate câte-şi spun fetele şi câte poartă pecetea timpului acesta. Denisa Vlad este cu măiestrie o alta faţă de rolul Tofanei, ea trece acum cu talent la registrul juvenil. Clara Vulpe face un rol de zile mari, chipul ei inocent, zâmbetul creionat pe toată faţa de copil, ochii cu luminiţe neastâmpărate dar mai ales rostirea cuvintelor. Atâta savoare în simplul "naşpa" sau în "să mori tu?"... Şi câtă poezie pluteşte în sală când în clipele dramatice ale finalului se aude vocea ei inocentă rememorând dialogul de început.
"-E bună?
-E de vanilie."
Vlad Drăgulescu se pliază bine pe rolul cinicului, surpriza vine de la felul în care rolul ce-i revine lui Laurenţiu Nicu trece pe lângă latura romantică potrivită spre a echilibra balanta partiturilor. Autoarea s-a temut, a fugit ca în mai toate creaţiile contemporane, exact în clipa când dragostea ar fi putut să intre în scenă.
Un antract în paşi de dans la "Patima roşie" a fost ca un promo la un spectacol întreg de mişcare, spectacol ce ar trebui să fie prezentat, aşa cum şi cele jucate deja merită să fie aduse în faţa publicului larg. Cât încă mai sunt împreună, înainte de a zbura fiecare spre destinul său.
Remus Mărgineanu a fost de fiecare dată alături de ei, cu un sfat, cu un gest, iar la final ne-a vorbit cu încântare despre încă o promoţie cu care i-a plăcut să lucreze. În entuziasmul general al ieşirii la rampă, profesorul a îmbrăcat tricoul inscripţionat nu doar cu fotografia absolvenţilor ci şi cu mesajul: "Nu vă miraţi că sunt bun...uitaţi-vă cu cine lucrez!"
Tinereţea lui Remus Mărgineanu şi a Smaragdei Olteanu se hrăneşte cu entuziasmul fiecărei generaţii, iar tinerii aceştia poartă cu ei pe scenele pe care joacă vorbele celor care i-au construit ca actori.
2007-07-04
Paradox
In primavara lui 1974, in plina dictatura comunista, clasamentul diviziei A la fotbal arata mai democratic decat azi.
Craiova nu a mai cunoscut aceasta afluenta de spectatori de foarte multi ani.
Imaginile sunt din revista "Flacara" 1974, reportaj de Marius Popescu cu fotografii de Emanule Tanjala,
2007-06-12
Thriller muzical
Şi-acum, copii...v-ati fãcut comozi?
Atunci, voi incepe.
Aceastã poveste isi are inceputurile cu multe mii de ani in urmã...dar s-a desãvarsit in doar 7 zile.
Pe atunci, cu mult timp in urmã...nici unul din lucrurile pe care le putem vedea acum...soarele, luna, stelele, pãmantul,animalele si plantele... nici unele nu existau.
Exista doar Dumnezeu...
(Scenariul “The Others”, Alejandro Amenabar)
Sa nu va fie teama sa cititi aceasta cronica!
Nu voi dezvalui enigma. Doar e vorba de un thriller, nu-i asa?
Eu am cazut in capcana. Misterul care a premers aceasta premiera a continuat cu o buna inscenare.
Cine-ar fi crezut ca usile acelea inchise nu aveau decat darul sa potenteze asteptarea?! Ca am fost intampinati de Valer Dellakeza si Eugen Titu, in cate o vesta albastra si respectiv rosie, asistati de regizor tehnic, nu inseamna ca fost o greva a plasatoarelor. Doar ca ni s-a pregatit bine capcana. Am fost anesteziati. Totul la vedere. Ca un magician care vrea sa ne convinga de acuratetea prestidigitatiei sale. Scena larg deschisa spre a uni spatiul de joc cu spatiul celor pasivi. Fara cortina, cu cartile pe masa. Pe masa de sufleor a doamnei Ani, la rampa, o aluzie la un vechi reper teatral.
Glume, zambete, miscarile de incalzire ale actorilor si usor, usor, mai din lumini si mai din glas, ne-au tintuit in scaune. Nu stiam nimic. Ma rog, mai nimic. Doar o fraza despre o mama care de durerea pierderii intr-un naufragiu a sotului si a fiicei isi abandoneaza caminul. Şi canta. Undeva, in larg, pe un far-baliza. În urma ei, cei doi baieti, Marsilien si Perpignan, ramasi sa se descurce si ei cum pot. Şi chiar pot! Se descurca admirabil. Şi de aici nu ne mai spune nimeni nimic. Doar piesa ne poarta intr-un labirint de sentimente de tot soiul pana ce uitam totul. Pana ce devenim una cu povestea si spatiul acela de capat de lume. Şi atunci vine impactul: scena mormintelor este rascolitoare. Poate ca totul ar trebui sa se opreasca acolo. Este o scena la intalnire cu filmul scris si regizat de Amenabar, “The Others”. Dupa care drumurile se despart din nou pentru ca avem un thriller à la Michael Jackson. Instalatia acustica de exceptie a teatrului impune ritmul intregii piese iar actorii realizeaza un adevarat tur de forta dansand cu virtuozitate intr-o lume, paradoxal, harazita neclintirii. Nu, aici nu este “Arca bunei sperante” sau cea lovinesciana. Aici ritmul nu inceteaza o clipa. Este trepidatia care epuizeaza nu doar trupuri ci si suflete, scufunda totul. Nu mai urmeaza nimic.
Ramane doar amintirea efemerului infometat. De la “catelusa” Adelei Minae pana la capisoanele colorate de la manetele lui Adrian Andone. Jocul degetelor sale, precum un gag clasic al filmului mut. Anca Dinu intr-un zbor al iluziilor, Iulia Lazar intr-o unduire a trupului ca in noaptea ielelor. Raluca Paun care-si construieste cu maiestrie masca dupa masca. Ovalul chipului ei capteaza atentia iar din priviri dirijeaza reactiile prizonierilor. Este aici o extensie a exprimarii din “Telefonu’, omleta si televizoru’”, spectacolul lui Alexandru Dabija montat la Teatrul Anton Pann.
Adrian Andone este “mecanicul”. În slujba tehnicii, vede toate lucrurile printr-o filosofie “mecanicista”. El este forta si rigoare, totul pigmentat cu umor casnic, umanizandu-l pana la induiosare. Inevitabil apare si “Deus ex machina”. “Bunul Dumnezeu” i se arata lui Marsilien precum personajului sorescian din “La lilieci”. Şi atunci oricate mecanisme s-ar misca, povestea e condusa de un cuvant.
Perpignan stie de la bun inceput ca fratele sau mai mare nu poate sa omoare cateii. Dar Marsilien are nevoie de suportul divin al justificarii sale. El este jumatatea poetica a cuplului lor de baieti care calatoresc prin viata precum intr-un roman picaresc. El spune “mamica mea”. Valer Dellakeza este vesnicul copil indiferent cat de mare ii este barba. Perpignan rosteste “maica-mea” si este jumatatea nastrusnica a celor doi frati. Eugen Titu isi construieste un chip foarte comic, un rol revelator pentru potentialul sau.
Personajele lor sunt purtatoare de metafore. Precum cu broasca omorita dintr-o banala curiozitate, asa cum toti “ucidem” la un moment dat fara sa intuim macar ca am strivit o promisiune. Cei doi pui ai catelei, purtati in desaga de Marsilien sunt aidoma celor doi frati cu care soarta s-a jucat de la necrutator la milostiv. Totul fiind la voia valurilor.
Ei sunt prizonieri intr-o barca. Nici sa se apropie, nici sa se departeze. În avanscena, mai tot timpul acoperiti vederii de la brau in jos, amintesc de groparii hamletieni care inteleg altfel decat noi ce inseamna viata. Muzica, muzica! Şi din nou trupurile sincronizate ce par a se hrani cu aceste vibratii.
Cu traiectorii misterioase, Marian Politic se apropie de ei. Este ca o scadenta. Urias, pe picioroange, spre a se impune. E implacabil. Monteaza vaslele. Este invitat sa rosteasca “sentinta”. Glasul sau atunci se aude asa de bine cum nu s-a mai auzit. Şi vasleste.
Timpul s-a scurs. Ca un desen pe plaja la retragerea valurilor, imi apare limpede ce frumos ar fi un rol principal pentru Marian Politic. Într-o poveste de dragoste. Acum. De exemplu alaturi de Adela Minae. Sau de Ramona Dragulescu. Cine s-o scrie? Pe plaja noastra ajung doar povestile din care, oricat te-ai stradui, nu poti obtine prea mult. Distributia acestui spectacol s-a intrecut pe sine. De-ar fi posibil, asa cum ai amesteca pachetul cartilor de joc, regizorul magician, sa ne vrajeasca printr-o alta poveste. Altfel.
Atunci, voi incepe.
Aceastã poveste isi are inceputurile cu multe mii de ani in urmã...dar s-a desãvarsit in doar 7 zile.
Pe atunci, cu mult timp in urmã...nici unul din lucrurile pe care le putem vedea acum...soarele, luna, stelele, pãmantul,animalele si plantele... nici unele nu existau.
Exista doar Dumnezeu...
(Scenariul “The Others”, Alejandro Amenabar)
Sa nu va fie teama sa cititi aceasta cronica!
Nu voi dezvalui enigma. Doar e vorba de un thriller, nu-i asa?
Eu am cazut in capcana. Misterul care a premers aceasta premiera a continuat cu o buna inscenare.
Cine-ar fi crezut ca usile acelea inchise nu aveau decat darul sa potenteze asteptarea?! Ca am fost intampinati de Valer Dellakeza si Eugen Titu, in cate o vesta albastra si respectiv rosie, asistati de regizor tehnic, nu inseamna ca fost o greva a plasatoarelor. Doar ca ni s-a pregatit bine capcana. Am fost anesteziati. Totul la vedere. Ca un magician care vrea sa ne convinga de acuratetea prestidigitatiei sale. Scena larg deschisa spre a uni spatiul de joc cu spatiul celor pasivi. Fara cortina, cu cartile pe masa. Pe masa de sufleor a doamnei Ani, la rampa, o aluzie la un vechi reper teatral.
Glume, zambete, miscarile de incalzire ale actorilor si usor, usor, mai din lumini si mai din glas, ne-au tintuit in scaune. Nu stiam nimic. Ma rog, mai nimic. Doar o fraza despre o mama care de durerea pierderii intr-un naufragiu a sotului si a fiicei isi abandoneaza caminul. Şi canta. Undeva, in larg, pe un far-baliza. În urma ei, cei doi baieti, Marsilien si Perpignan, ramasi sa se descurce si ei cum pot. Şi chiar pot! Se descurca admirabil. Şi de aici nu ne mai spune nimeni nimic. Doar piesa ne poarta intr-un labirint de sentimente de tot soiul pana ce uitam totul. Pana ce devenim una cu povestea si spatiul acela de capat de lume. Şi atunci vine impactul: scena mormintelor este rascolitoare. Poate ca totul ar trebui sa se opreasca acolo. Este o scena la intalnire cu filmul scris si regizat de Amenabar, “The Others”. Dupa care drumurile se despart din nou pentru ca avem un thriller à la Michael Jackson. Instalatia acustica de exceptie a teatrului impune ritmul intregii piese iar actorii realizeaza un adevarat tur de forta dansand cu virtuozitate intr-o lume, paradoxal, harazita neclintirii. Nu, aici nu este “Arca bunei sperante” sau cea lovinesciana. Aici ritmul nu inceteaza o clipa. Este trepidatia care epuizeaza nu doar trupuri ci si suflete, scufunda totul. Nu mai urmeaza nimic.
Ramane doar amintirea efemerului infometat. De la “catelusa” Adelei Minae pana la capisoanele colorate de la manetele lui Adrian Andone. Jocul degetelor sale, precum un gag clasic al filmului mut. Anca Dinu intr-un zbor al iluziilor, Iulia Lazar intr-o unduire a trupului ca in noaptea ielelor. Raluca Paun care-si construieste cu maiestrie masca dupa masca. Ovalul chipului ei capteaza atentia iar din priviri dirijeaza reactiile prizonierilor. Este aici o extensie a exprimarii din “Telefonu’, omleta si televizoru’”, spectacolul lui Alexandru Dabija montat la Teatrul Anton Pann.
Adrian Andone este “mecanicul”. În slujba tehnicii, vede toate lucrurile printr-o filosofie “mecanicista”. El este forta si rigoare, totul pigmentat cu umor casnic, umanizandu-l pana la induiosare. Inevitabil apare si “Deus ex machina”. “Bunul Dumnezeu” i se arata lui Marsilien precum personajului sorescian din “La lilieci”. Şi atunci oricate mecanisme s-ar misca, povestea e condusa de un cuvant.
Perpignan stie de la bun inceput ca fratele sau mai mare nu poate sa omoare cateii. Dar Marsilien are nevoie de suportul divin al justificarii sale. El este jumatatea poetica a cuplului lor de baieti care calatoresc prin viata precum intr-un roman picaresc. El spune “mamica mea”. Valer Dellakeza este vesnicul copil indiferent cat de mare ii este barba. Perpignan rosteste “maica-mea” si este jumatatea nastrusnica a celor doi frati. Eugen Titu isi construieste un chip foarte comic, un rol revelator pentru potentialul sau.
Personajele lor sunt purtatoare de metafore. Precum cu broasca omorita dintr-o banala curiozitate, asa cum toti “ucidem” la un moment dat fara sa intuim macar ca am strivit o promisiune. Cei doi pui ai catelei, purtati in desaga de Marsilien sunt aidoma celor doi frati cu care soarta s-a jucat de la necrutator la milostiv. Totul fiind la voia valurilor.
Ei sunt prizonieri intr-o barca. Nici sa se apropie, nici sa se departeze. În avanscena, mai tot timpul acoperiti vederii de la brau in jos, amintesc de groparii hamletieni care inteleg altfel decat noi ce inseamna viata. Muzica, muzica! Şi din nou trupurile sincronizate ce par a se hrani cu aceste vibratii.
Cu traiectorii misterioase, Marian Politic se apropie de ei. Este ca o scadenta. Urias, pe picioroange, spre a se impune. E implacabil. Monteaza vaslele. Este invitat sa rosteasca “sentinta”. Glasul sau atunci se aude asa de bine cum nu s-a mai auzit. Şi vasleste.
Timpul s-a scurs. Ca un desen pe plaja la retragerea valurilor, imi apare limpede ce frumos ar fi un rol principal pentru Marian Politic. Într-o poveste de dragoste. Acum. De exemplu alaturi de Adela Minae. Sau de Ramona Dragulescu. Cine s-o scrie? Pe plaja noastra ajung doar povestile din care, oricat te-ai stradui, nu poti obtine prea mult. Distributia acestui spectacol s-a intrecut pe sine. De-ar fi posibil, asa cum ai amesteca pachetul cartilor de joc, regizorul magician, sa ne vrajeasca printr-o alta poveste. Altfel.
Cânta Maică-mea în Far
de Gilles GRANOUILLET
Translated by Xenia KARO
CAST:
Marsilianu - Valer DELLAKEZA
Perpinian - Eugen TITU
Mecanicul - Adrian ANDONE
Nevasta mecanicului - Anca DINU
Tatăl - Marian POLITIC
Fata - Iulia LAZĂR
Cântecul mamei - Adela MINAE/Denisa VLAD
& Raluca PĂUN
Design: Viorel Penişoară-STEGARU
Coreographer: Germina COSMA
Assistant director: Geni MAXIM
Direction and musical selection: Alexandru BOUREANU
de Gilles GRANOUILLET
Translated by Xenia KARO
CAST:
Marsilianu - Valer DELLAKEZA
Perpinian - Eugen TITU
Mecanicul - Adrian ANDONE
Nevasta mecanicului - Anca DINU
Tatăl - Marian POLITIC
Fata - Iulia LAZĂR
Cântecul mamei - Adela MINAE/Denisa VLAD
& Raluca PĂUN
Design: Viorel Penişoară-STEGARU
Coreographer: Germina COSMA
Assistant director: Geni MAXIM
Direction and musical selection: Alexandru BOUREANU
2007-06-07
Parelnic
Spectacolul "Olimp în cârje" al Naţionalului craiovean pare, o dată în plus, a sta sub semnul amăgitoarelor aparenţe. Titlul, subtitlul şi numele personajelor feminine ne flutură pe orizontul de aşteptare, celebra sintagmă a unui amurg al zeilor. Nicolae Coande [*], ghid prin acest muzeu al cărui curator, ca să păstrez modelul comparaţiei, este regizorul Mircea Cornişteanu, ne arată un Olimp "văzut ca ruină a existenţei umane". Şi continuă ghidul: "Tragicomedia existenţei umane surprinde în adâncime bulversarea principiilor care derivă dintr-un Olimp decăzut din statutul său de panteon al zeilor." Iar noi, trecători prin acest muzeu al vieţii, ne aşteptăm să vedem o dioramă în consecinţă. Mai puţin cu morga ştiinţelor naturale şi mai degrabă cu verva anecdoticului. Cele trei zeiţe pot fi foarte bine şi "gaiţele" lui Kiriţescu, sunt şi caragialiene sau te duc cu gândul la Muşatescu şi numele istorice ale personajelor.
E numai o pistă falsă. Poate şi pentru că, totuşi, textul lui Dragan Stankovic nu e prea generos în poveştile Atenei, Sofiei şi Feliciei. Această lipsă de consistenţă trebuie suplinită cumva şi de aici condimentele cu care vine fiecare în parte, uşor cu asupra de măsură.Dar atenţia trebuie îndreptată mai departe de aparenta banalitate a conversaţiei. Ai zice că e derizorie. Marile spirite care pe vremuri dezbăteau idei filosofice ajung să comenteze preţurile din piaţă sau să se agaţe de evenimente precum achitarea facturii de la energia electrică. Numai că viaţa e compusă şi din asemenea "trivialităţi". La orice vârstă, la orice altitudine olimpiană. Un zeu poate gândi lumea şi cu detaliile acestea. Nu, în nici un caz, Atena, Sofia şi Felicia nu sunt "foste" zeiţe. Ele "sunt" zeite. Timpul nu are relevanţă pentru divinităţi. Trebuie căutat dincolo de aparenţe. Nu carnea face o zeiţă.
Mirela Cioabă, Tamara Popescu şi Iosefina Stoia sunt zeiţe prin ele însele. Formele lor pot înşela dar trebuie căutat mai în adânc. Pentru că formele sunt supuse timpului pe când zeii nu acolo sălăşuiesc. Pentru a vedea un zeu trebuie să fi trăit un timp, să fi acumulat experienţă de viaţă. Să cunoşti. Numai aşa o poţi privi pe Mirela Cioabă. În ochii ei nu încape timpul: aceeaşi vivacitate a ocheadelor de neastâmpăr, acum ca şi în urmă cu, să zicem, douăzeci de ani, în «Trei gemeni veneţieni». Buzele şi rostirea decisă, apăsată, bătăioasă chiar, sunt amprenta ei dintotdeauna. O recunoşti pe Tamara Popescu ? Grăbiţii ar căuta-o pe cea din rolurile de ingenuă. Un iniţiat îi va regăsi aceeaşi poezie a ochilor ei. Acolo sălăşuieşte zeul. Iosefina Stoia este ca un sfinx. Simpla ei prezenţă umple spaţiul spiritual. Cu zâmbet sau suspin. Cele trei zeiţe se joacă acum de-a oamenii. La un moment dat, de-a oamenii în vârstă. Un zeu are grijă de toţi copiii săi. Sofia spune că viaţa începe abia din clipa pensionării. Când scapi de morişca responsabilităţilor şi acumulărilor. Când agonisirea cea mai importantă, de înţelepciune, te ajută să vezi. Divinul mai ales. Atena gustă viaţa şi la această vârstă. Tocmai pentru că a făcut-o dintotdeauna, pentru că amintirea paradisului poate fi identificată indiferent de anii încrestaţi pe răboj. Zeitatea nu presupune doar artificiile ci şi metamorfoza în scrum. Cum altfel ar putea un om să ducă plosca unui muribund ? Cum ar putea el să nu capoteze privindu-şi propriul viitor ? Numai o zeiţă poate face suportabilă transformarea unui final anunţat dar în acelaşi timp ignorat, totdeauna surprinzător. Credeam că necunoscutul sperie. Zeiţa avertizează: ai grijă de cel ce-ţi pare cunoscut ! Certitudini avem rar. Părelnic ne este cel mai adesea cuvântul atâta timp cât imprevizibilul pândeşte după fiecare colţ. Suntem doar oameni. Ni se pare că ştim, că am cunoaşte. Doar ni se pare. Ne construim falşi idoli. Olimpul nostru e acum televizorul după cum ne-o arată franc regizorul. Ne-am construit o mitologie a epocii. Telecomanda e bagheta magică pentru a ne muta dintr-o legendă în alta. Miturile de acum sunt ştiinţifice, aşa ne spune din ecran doctorul Corni, ritos, aşa a ajuns să propovăduiască şi Sofia după vrafurile de pagini citite. Şi deodată vine cineva ce ne pare cunoscut. Când reacţia noastră ţine de vulnerabilităţile noastre şi mai puţin de înţelepciune. Înţelegem prea târziu că a venit Sorocul. Domnul Soroceanu. Îngerul recrutării pe lumea cealaltă. Ca în «Meet Joe Black», îngerul nu doar că pare cunoscut, dar se şi apropie cuceritor de fiecare. Şi doar fusesem avertizaţi. Dar cine ar fi putut rezista privirii lui Angel Rababoc ?! Voi care citiţi aceste rânduri, de veţi ajunge ca domnul Soroceanu să vi se pară cunoscut, feriţi-vă privirile din calea lui !Îngerul acesta părelnic ţine balanţa între «cunoscut» şi «necunoscut». Domnul Movilă este «cunoscutul». (Ca personaj, căci altfel machiajul consistent îl face de nerecunoscut pe Valeriu Dogaru). Este şi el un trimis al zeilor. Nici în mitologie nu există o justiţie cum ne place nouă muritorilor să credem că am statuat. Dar în mod cert Olimpul pune suflet. Aşa se explică vizita la căpătâiul iubitei din tinereţe a domnului Movilă. «Necunoscutul» dă buzna, «pătrunde-n casă şi în gând». Marian Politic este împins în scenă cu agresivitate. Este însă agresivitatea unui inocent. Pentru că dincolo de mască avem revelaţia unui fermecător tânăr. Este el un Paris developat în negativ ? Se mişcă admirabil între zeiţe, replicile au savoare şi se succed cu un ritm debordant. Vitalitatea talentului său şi rezonanţa spirituală cu zeiţele explică succesul acestei scene. Cea mai reuşită din spectacol !Tânărul este cel sacrificat. S-a ridicat împotriva zeilor. Nu este un Prometeu ci mai degrabă un miel. Nu este el un miel imaculat dar după ce este sacrificat în urma sa apar mai degrabă semnele inocenţei. Aruncat porcilor precum mărgăritarere, putem citi aici şi avertismentul christic."Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni". Doar Olimpul dăinuie, chiar dacă zeii au chipuri mai greu de desluşit. "Comedia ultimelor zile", după cum spune subtitlul, este de altfel un spectacol gândit după regula olimpiană a frumosului geometric. Viorel Penişoară- Stegaru a creat un spaţiu de joc, spaţiul vital, care se deschide spre cele patru puncte cardinale. Mai întâi treimea zeiţelor, a intimităţii cu dulce şi amar. Apoi uşa dinspre afară. Pe acolo pe unde intră şi moartea: necunoscutul, cunoscutul şi cel ce-ţi pare doar cunoscut.Părelnicul mesager al păcii. Al păcii eterne.
Supliment de cultura - Nr. 99, 21-27 Octombrie 2006
http://www.supliment.polirom.ro/article.aspx?article=535
« Olimp în cârje »... sau ... « Comedia ultimelor zile »
De Dragan Stankovic
Traducerea Mihai Axente
Regia Mircea Cornişteanu
Scenografia Viorel Penişoară Stegaru
Distribuţia :
Sofia Mirela Cioabă
Atena Tamara Popescu
Felicia Iosefina Stoia
Dl.Movilă Valeriu Dogaru
Soroceanu Angel Rababoc
Junior Marian Politic
Fotografie realizata de Constatin Padureanu, preluata din Caietul-Program
2007-06-04
1 iunie cu Kiwanis Craiova
Asociatia Clubul Kiwa
nis, initiata in
America si raspandita pe tot globul, are o filiala si in Craiova. Scopul lor este sa ajute copiii. Cei din Craiova inceara pe de-o parte sa ofere cateva burse unor copii buni dar cu probleme materiale si nu numai. Iar mai nou incearca sa se orienteze spre mediul rural. Acolo sunt semnalizari ca au aparut discrepante. Sunt multe cazuri de copii ramasi in urma cu invatatura la modul ca nu stiu sa scrie si sa citeasca nici macar la 14 ani...Parinti care la 8 dimineata suntbauti, care sunt in stare sa bea si banii daruiti de altii pt ca propriul copil sa primeasca niste ochelari. Care dorm claie peste gramada si nu respecta nici un minim de reguli de igiena.Sunt copii buni care si-ar dori sa invete mai departe si sa evadeze din mediul acela.Sunt copii care au reale talente si ar putea ajunge bine in viata.Sunt multe de facut. Am inteles ca exista si preocupari institutionale. Scoala, Biserica, alte organizatii non-guvernamentale, au proiecte in acest sens.Dar e o munca uriasa.Kiwanis Craiova si-a propus sa apara pe 1 iunie intr-o comuna unde sa organizeze o cupa sportiva pt cateva scoli din zona.
Gazda a fost scoala din Cerat. La 5 km de Segarcea. Acolo au venit alte 6 scoli, una chiar de la vreo 70km.
A fost concurs de atletism (alergari scurte si lungi, baieti si fete separat). Au fost meciuri de fotbal. O pauza in sport pt desene pe asfalt si program artistic.Am ajuns la pranz in Cerat. Nu mai fusesem. Scoala e vizavi de Politie, chiar pe sosea. Dar greu am fi identificat-o de mergeam putin mai tare de nu eram atenti sa vedem desenele pe asfalt... Scoala mica, veche. Ingrijita, foarte ingrijita. Ma uitam insa la salile de clasa mai mici, mai modeste fata de cele de prin orasele mari. Am coborit din masina si absolut toti copiii care treceau pe langa noi ne spuneau “Sarut mana”.
Am fost impresionat de aceasta politete a lor.E un vechi obicei in satele noastre de a se saluta cu oricine dar nu ma asteptam sa mai dainuie si mai ales la copii.Un profesor povestea ca sunt batrane in sat care si acum se ridica in picioare cand vad trecand un profesor.In spatele scolii, in drum spre terenul de fotbal, un baietel in echipament rosu, foarte frumos. Il intreb de unde este, era al gazdelor, din Cerat. Il intreb ce-au facut in calificari si mi-a zis ca au castigat un meci si au pierdut un altul. Si cum mergeam noi asa unul langa altul adauga: “Asa e in fotbal, mai si pierzi. Trebuie sa stii sa pierzi”.
Apoi am aflat ca echipa Ceratului ratase calificarea in finala mare si la finalul acelui meci toti jucatorii se retrasesera intr-un colt si plangeau!
Au jucat insa finala mica, pt locul 3. Cu cei de la Bistret, in echipament alb-albastru. Uluitor ce incrancenare. Un joc insa fara duritati. Au pus energie, au pus suflet in joc. Profesori de sport, ca antrenori, strigau mereu de pe margine, era atmosfera de mare meci. A arbitrat un profesor de la alta comuna decat cele care jucau. Tusierii erau doar de la gazde, dar profesorii mereu au tinut la fair-play si au atentionat jucatorii sa asculte mereu arbitrul. Mi-a placut sa vad ca au talent. Sigur, mai greseau, sigur in iuresul jocului nu stiu cat reuseau sa asculte de indicatii, dar chiar a fost un meci frumos. In fine au castigat gazdele cu 1-0 dupa numeroase ratari.
De cateva ori mingea a sarit peste gard in gradinile oamenilor. Au reusit s-o recupereze. La un moment dat insa a sarit in gradina unde o batrana statea pe un scaunel si pigulea la un razor. Cat s-au mai rugat de ea la gard sa le dea mingea, fara succes. Spuneau toti ca nu se stie cum vor indupleca-o pana la urma...
Am luat un interviu la final de meci antrenorului castigator, ca la meciurile mari, pe cand copiii se imbratisau.A urmat finala mare. Alte echipamente, la fel de frumoase. Inscriptionate cu numele comunei.Ostroveni invinge Barca la penaltyuri..:)
Au asteptat cuminti festivitatea de premiere. Sigur, cu zumzet, cu indemnuri de se mai departa pt ca ei mereu se apropiau atrasi de curiozitate. Au primit toti participiantii cate un pachet cu dulciuri iar castigatorii medalii si cupe, mingi si tricouri.
Am facut o poza cu steagul Kiwanis si traditionalul clopot al carui sunte deschide si inchide manifestarile clubului.
La plecare doamna directoare a scolii din Cerat ne-a condus ca pe copiii ei. De altfel am remarcat ca profesorii pun suflet in ceea ce fac.
1 iunie 2007
Subscribe to:
Posts (Atom)