Şi-acum, copii...v-ati fãcut comozi?
Atunci, voi incepe.
Aceastã poveste isi are inceputurile cu multe mii de ani in urmã...dar s-a desãvarsit in doar 7 zile.
Pe atunci, cu mult timp in urmã...nici unul din lucrurile pe care le putem vedea acum...soarele, luna, stelele, pãmantul,animalele si plantele... nici unele nu existau.
Exista doar Dumnezeu...
(Scenariul “The Others”, Alejandro Amenabar)
Sa nu va fie teama sa cititi aceasta cronica!
Nu voi dezvalui enigma. Doar e vorba de un thriller, nu-i asa?
Eu am cazut in capcana. Misterul care a premers aceasta premiera a continuat cu o buna inscenare.
Cine-ar fi crezut ca usile acelea inchise nu aveau decat darul sa potenteze asteptarea?! Ca am fost intampinati de Valer Dellakeza si Eugen Titu, in cate o vesta albastra si respectiv rosie, asistati de regizor tehnic, nu inseamna ca fost o greva a plasatoarelor. Doar ca ni s-a pregatit bine capcana. Am fost anesteziati. Totul la vedere. Ca un magician care vrea sa ne convinga de acuratetea prestidigitatiei sale. Scena larg deschisa spre a uni spatiul de joc cu spatiul celor pasivi. Fara cortina, cu cartile pe masa. Pe masa de sufleor a doamnei Ani, la rampa, o aluzie la un vechi reper teatral.
Glume, zambete, miscarile de incalzire ale actorilor si usor, usor, mai din lumini si mai din glas, ne-au tintuit in scaune. Nu stiam nimic. Ma rog, mai nimic. Doar o fraza despre o mama care de durerea pierderii intr-un naufragiu a sotului si a fiicei isi abandoneaza caminul. Şi canta. Undeva, in larg, pe un far-baliza. În urma ei, cei doi baieti, Marsilien si Perpignan, ramasi sa se descurce si ei cum pot. Şi chiar pot! Se descurca admirabil. Şi de aici nu ne mai spune nimeni nimic. Doar piesa ne poarta intr-un labirint de sentimente de tot soiul pana ce uitam totul. Pana ce devenim una cu povestea si spatiul acela de capat de lume. Şi atunci vine impactul: scena mormintelor este rascolitoare. Poate ca totul ar trebui sa se opreasca acolo. Este o scena la intalnire cu filmul scris si regizat de Amenabar, “The Others”. Dupa care drumurile se despart din nou pentru ca avem un thriller à la Michael Jackson. Instalatia acustica de exceptie a teatrului impune ritmul intregii piese iar actorii realizeaza un adevarat tur de forta dansand cu virtuozitate intr-o lume, paradoxal, harazita neclintirii. Nu, aici nu este “Arca bunei sperante” sau cea lovinesciana. Aici ritmul nu inceteaza o clipa. Este trepidatia care epuizeaza nu doar trupuri ci si suflete, scufunda totul. Nu mai urmeaza nimic.
Ramane doar amintirea efemerului infometat. De la “catelusa” Adelei Minae pana la capisoanele colorate de la manetele lui Adrian Andone. Jocul degetelor sale, precum un gag clasic al filmului mut. Anca Dinu intr-un zbor al iluziilor, Iulia Lazar intr-o unduire a trupului ca in noaptea ielelor. Raluca Paun care-si construieste cu maiestrie masca dupa masca. Ovalul chipului ei capteaza atentia iar din priviri dirijeaza reactiile prizonierilor. Este aici o extensie a exprimarii din “Telefonu’, omleta si televizoru’”, spectacolul lui Alexandru Dabija montat la Teatrul Anton Pann.
Adrian Andone este “mecanicul”. În slujba tehnicii, vede toate lucrurile printr-o filosofie “mecanicista”. El este forta si rigoare, totul pigmentat cu umor casnic, umanizandu-l pana la induiosare. Inevitabil apare si “Deus ex machina”. “Bunul Dumnezeu” i se arata lui Marsilien precum personajului sorescian din “La lilieci”. Şi atunci oricate mecanisme s-ar misca, povestea e condusa de un cuvant.
Perpignan stie de la bun inceput ca fratele sau mai mare nu poate sa omoare cateii. Dar Marsilien are nevoie de suportul divin al justificarii sale. El este jumatatea poetica a cuplului lor de baieti care calatoresc prin viata precum intr-un roman picaresc. El spune “mamica mea”. Valer Dellakeza este vesnicul copil indiferent cat de mare ii este barba. Perpignan rosteste “maica-mea” si este jumatatea nastrusnica a celor doi frati. Eugen Titu isi construieste un chip foarte comic, un rol revelator pentru potentialul sau.
Personajele lor sunt purtatoare de metafore. Precum cu broasca omorita dintr-o banala curiozitate, asa cum toti “ucidem” la un moment dat fara sa intuim macar ca am strivit o promisiune. Cei doi pui ai catelei, purtati in desaga de Marsilien sunt aidoma celor doi frati cu care soarta s-a jucat de la necrutator la milostiv. Totul fiind la voia valurilor.
Ei sunt prizonieri intr-o barca. Nici sa se apropie, nici sa se departeze. În avanscena, mai tot timpul acoperiti vederii de la brau in jos, amintesc de groparii hamletieni care inteleg altfel decat noi ce inseamna viata. Muzica, muzica! Şi din nou trupurile sincronizate ce par a se hrani cu aceste vibratii.
Cu traiectorii misterioase, Marian Politic se apropie de ei. Este ca o scadenta. Urias, pe picioroange, spre a se impune. E implacabil. Monteaza vaslele. Este invitat sa rosteasca “sentinta”. Glasul sau atunci se aude asa de bine cum nu s-a mai auzit. Şi vasleste.
Timpul s-a scurs. Ca un desen pe plaja la retragerea valurilor, imi apare limpede ce frumos ar fi un rol principal pentru Marian Politic. Într-o poveste de dragoste. Acum. De exemplu alaturi de Adela Minae. Sau de Ramona Dragulescu. Cine s-o scrie? Pe plaja noastra ajung doar povestile din care, oricat te-ai stradui, nu poti obtine prea mult. Distributia acestui spectacol s-a intrecut pe sine. De-ar fi posibil, asa cum ai amesteca pachetul cartilor de joc, regizorul magician, sa ne vrajeasca printr-o alta poveste. Altfel.
Atunci, voi incepe.
Aceastã poveste isi are inceputurile cu multe mii de ani in urmã...dar s-a desãvarsit in doar 7 zile.
Pe atunci, cu mult timp in urmã...nici unul din lucrurile pe care le putem vedea acum...soarele, luna, stelele, pãmantul,animalele si plantele... nici unele nu existau.
Exista doar Dumnezeu...
(Scenariul “The Others”, Alejandro Amenabar)
Sa nu va fie teama sa cititi aceasta cronica!
Nu voi dezvalui enigma. Doar e vorba de un thriller, nu-i asa?
Eu am cazut in capcana. Misterul care a premers aceasta premiera a continuat cu o buna inscenare.
Cine-ar fi crezut ca usile acelea inchise nu aveau decat darul sa potenteze asteptarea?! Ca am fost intampinati de Valer Dellakeza si Eugen Titu, in cate o vesta albastra si respectiv rosie, asistati de regizor tehnic, nu inseamna ca fost o greva a plasatoarelor. Doar ca ni s-a pregatit bine capcana. Am fost anesteziati. Totul la vedere. Ca un magician care vrea sa ne convinga de acuratetea prestidigitatiei sale. Scena larg deschisa spre a uni spatiul de joc cu spatiul celor pasivi. Fara cortina, cu cartile pe masa. Pe masa de sufleor a doamnei Ani, la rampa, o aluzie la un vechi reper teatral.
Glume, zambete, miscarile de incalzire ale actorilor si usor, usor, mai din lumini si mai din glas, ne-au tintuit in scaune. Nu stiam nimic. Ma rog, mai nimic. Doar o fraza despre o mama care de durerea pierderii intr-un naufragiu a sotului si a fiicei isi abandoneaza caminul. Şi canta. Undeva, in larg, pe un far-baliza. În urma ei, cei doi baieti, Marsilien si Perpignan, ramasi sa se descurce si ei cum pot. Şi chiar pot! Se descurca admirabil. Şi de aici nu ne mai spune nimeni nimic. Doar piesa ne poarta intr-un labirint de sentimente de tot soiul pana ce uitam totul. Pana ce devenim una cu povestea si spatiul acela de capat de lume. Şi atunci vine impactul: scena mormintelor este rascolitoare. Poate ca totul ar trebui sa se opreasca acolo. Este o scena la intalnire cu filmul scris si regizat de Amenabar, “The Others”. Dupa care drumurile se despart din nou pentru ca avem un thriller à la Michael Jackson. Instalatia acustica de exceptie a teatrului impune ritmul intregii piese iar actorii realizeaza un adevarat tur de forta dansand cu virtuozitate intr-o lume, paradoxal, harazita neclintirii. Nu, aici nu este “Arca bunei sperante” sau cea lovinesciana. Aici ritmul nu inceteaza o clipa. Este trepidatia care epuizeaza nu doar trupuri ci si suflete, scufunda totul. Nu mai urmeaza nimic.
Ramane doar amintirea efemerului infometat. De la “catelusa” Adelei Minae pana la capisoanele colorate de la manetele lui Adrian Andone. Jocul degetelor sale, precum un gag clasic al filmului mut. Anca Dinu intr-un zbor al iluziilor, Iulia Lazar intr-o unduire a trupului ca in noaptea ielelor. Raluca Paun care-si construieste cu maiestrie masca dupa masca. Ovalul chipului ei capteaza atentia iar din priviri dirijeaza reactiile prizonierilor. Este aici o extensie a exprimarii din “Telefonu’, omleta si televizoru’”, spectacolul lui Alexandru Dabija montat la Teatrul Anton Pann.
Adrian Andone este “mecanicul”. În slujba tehnicii, vede toate lucrurile printr-o filosofie “mecanicista”. El este forta si rigoare, totul pigmentat cu umor casnic, umanizandu-l pana la induiosare. Inevitabil apare si “Deus ex machina”. “Bunul Dumnezeu” i se arata lui Marsilien precum personajului sorescian din “La lilieci”. Şi atunci oricate mecanisme s-ar misca, povestea e condusa de un cuvant.
Perpignan stie de la bun inceput ca fratele sau mai mare nu poate sa omoare cateii. Dar Marsilien are nevoie de suportul divin al justificarii sale. El este jumatatea poetica a cuplului lor de baieti care calatoresc prin viata precum intr-un roman picaresc. El spune “mamica mea”. Valer Dellakeza este vesnicul copil indiferent cat de mare ii este barba. Perpignan rosteste “maica-mea” si este jumatatea nastrusnica a celor doi frati. Eugen Titu isi construieste un chip foarte comic, un rol revelator pentru potentialul sau.
Personajele lor sunt purtatoare de metafore. Precum cu broasca omorita dintr-o banala curiozitate, asa cum toti “ucidem” la un moment dat fara sa intuim macar ca am strivit o promisiune. Cei doi pui ai catelei, purtati in desaga de Marsilien sunt aidoma celor doi frati cu care soarta s-a jucat de la necrutator la milostiv. Totul fiind la voia valurilor.
Ei sunt prizonieri intr-o barca. Nici sa se apropie, nici sa se departeze. În avanscena, mai tot timpul acoperiti vederii de la brau in jos, amintesc de groparii hamletieni care inteleg altfel decat noi ce inseamna viata. Muzica, muzica! Şi din nou trupurile sincronizate ce par a se hrani cu aceste vibratii.
Cu traiectorii misterioase, Marian Politic se apropie de ei. Este ca o scadenta. Urias, pe picioroange, spre a se impune. E implacabil. Monteaza vaslele. Este invitat sa rosteasca “sentinta”. Glasul sau atunci se aude asa de bine cum nu s-a mai auzit. Şi vasleste.
Timpul s-a scurs. Ca un desen pe plaja la retragerea valurilor, imi apare limpede ce frumos ar fi un rol principal pentru Marian Politic. Într-o poveste de dragoste. Acum. De exemplu alaturi de Adela Minae. Sau de Ramona Dragulescu. Cine s-o scrie? Pe plaja noastra ajung doar povestile din care, oricat te-ai stradui, nu poti obtine prea mult. Distributia acestui spectacol s-a intrecut pe sine. De-ar fi posibil, asa cum ai amesteca pachetul cartilor de joc, regizorul magician, sa ne vrajeasca printr-o alta poveste. Altfel.
Cânta Maică-mea în Far
de Gilles GRANOUILLET
Translated by Xenia KARO
CAST:
Marsilianu - Valer DELLAKEZA
Perpinian - Eugen TITU
Mecanicul - Adrian ANDONE
Nevasta mecanicului - Anca DINU
Tatăl - Marian POLITIC
Fata - Iulia LAZĂR
Cântecul mamei - Adela MINAE/Denisa VLAD
& Raluca PĂUN
Design: Viorel Penişoară-STEGARU
Coreographer: Germina COSMA
Assistant director: Geni MAXIM
Direction and musical selection: Alexandru BOUREANU
de Gilles GRANOUILLET
Translated by Xenia KARO
CAST:
Marsilianu - Valer DELLAKEZA
Perpinian - Eugen TITU
Mecanicul - Adrian ANDONE
Nevasta mecanicului - Anca DINU
Tatăl - Marian POLITIC
Fata - Iulia LAZĂR
Cântecul mamei - Adela MINAE/Denisa VLAD
& Raluca PĂUN
Design: Viorel Penişoară-STEGARU
Coreographer: Germina COSMA
Assistant director: Geni MAXIM
Direction and musical selection: Alexandru BOUREANU
No comments:
Post a Comment