Thriller muzical

Şi-acum, copii...v-ati fãcut comozi?
Atunci, voi incepe.
Aceastã poveste isi are inceputurile cu multe mii de ani in urmã...dar s-a desãvarsit in doar 7 zile.
Pe atunci, cu mult timp in urmã...nici unul din lucrurile pe care le putem vedea acum...soarele, luna, stelele, pãmantul,animalele si plantele... nici unele nu existau.
Exista doar Dumnezeu...
(Scenariul “The Others”, Alejandro Amenabar)

Sa nu va fie teama sa cititi aceasta cronica!
Nu voi dezvalui enigma. Doar e vorba de un thriller, nu-i asa?
Eu am cazut in capcana. Misterul care a premers aceasta premiera a continuat cu o buna inscenare.
Cine-ar fi crezut ca usile acelea inchise nu aveau decat darul sa potenteze asteptarea?! Ca am fost intampinati de Valer Dellakeza si Eugen Titu, in cate o vesta albastra si respectiv rosie, asistati de regizor tehnic, nu inseamna ca fost o greva a plasatoarelor. Doar ca ni s-a pregatit bine capcana. Am fost anesteziati. Totul la vedere. Ca un magician care vrea sa ne convinga de acuratetea prestidigitatiei sale. Scena larg deschisa spre a uni spatiul de joc cu spatiul celor pasivi. Fara cortina, cu cartile pe masa. Pe masa de sufleor a doamnei Ani, la rampa, o aluzie la un vechi reper teatral.
Glume, zambete, miscarile de incalzire ale actorilor si usor, usor, mai din lumini si mai din glas, ne-au tintuit in scaune. Nu stiam nimic. Ma rog, mai nimic. Doar o fraza despre o mama care de durerea pierderii intr-un naufragiu a sotului si a fiicei isi abandoneaza caminul. Şi canta. Undeva, in larg, pe un far-baliza. În urma ei, cei doi baieti, Marsilien si Perpignan, ramasi sa se descurce si ei cum pot. Şi chiar pot! Se descurca admirabil. Şi de aici nu ne mai spune nimeni nimic. Doar piesa ne poarta intr-un labirint de sentimente de tot soiul pana ce uitam totul. Pana ce devenim una cu povestea si spatiul acela de capat de lume. Şi atunci vine impactul: scena mormintelor este rascolitoare. Poate ca totul ar trebui sa se opreasca acolo. Este o scena la intalnire cu filmul scris si regizat de Amenabar, “The Others”. Dupa care drumurile se despart din nou pentru ca avem un thriller à la Michael Jackson. Instalatia acustica de exceptie a teatrului impune ritmul intregii piese iar actorii realizeaza un adevarat tur de forta dansand cu virtuozitate intr-o lume, paradoxal, harazita neclintirii. Nu, aici nu este “Arca bunei sperante” sau cea lovinesciana. Aici ritmul nu inceteaza o clipa. Este trepidatia care epuizeaza nu doar trupuri ci si suflete, scufunda totul. Nu mai urmeaza nimic.
Ramane doar amintirea efemerului infometat. De la “catelusa” Adelei Minae pana la capisoanele colorate de la manetele lui Adrian Andone. Jocul degetelor sale, precum un gag clasic al filmului mut. Anca Dinu intr-un zbor al iluziilor, Iulia Lazar intr-o unduire a trupului ca in noaptea ielelor. Raluca Paun care-si construieste cu maiestrie masca dupa masca. Ovalul chipului ei capteaza atentia iar din priviri dirijeaza reactiile prizonierilor. Este aici o extensie a exprimarii din “Telefonu’, omleta si televizoru’”, spectacolul lui Alexandru Dabija montat la Teatrul Anton Pann.
Adrian Andone este “mecanicul”. În slujba tehnicii, vede toate lucrurile printr-o filosofie “mecanicista”. El este forta si rigoare, totul pigmentat cu umor casnic, umanizandu-l pana la induiosare. Inevitabil apare si “Deus ex machina”. “Bunul Dumnezeu” i se arata lui Marsilien precum personajului sorescian din “La lilieci”. Şi atunci oricate mecanisme s-ar misca, povestea e condusa de un cuvant.
Perpignan stie de la bun inceput ca fratele sau mai mare nu poate sa omoare cateii. Dar Marsilien are nevoie de suportul divin al justificarii sale. El este jumatatea poetica a cuplului lor de baieti care calatoresc prin viata precum intr-un roman picaresc. El spune “mamica mea”. Valer Dellakeza este vesnicul copil indiferent cat de mare ii este barba. Perpignan rosteste “maica-mea” si este jumatatea nastrusnica a celor doi frati. Eugen Titu isi construieste un chip foarte comic, un rol revelator pentru potentialul sau.
Personajele lor sunt purtatoare de metafore. Precum cu broasca omorita dintr-o banala curiozitate, asa cum toti “ucidem” la un moment dat fara sa intuim macar ca am strivit o promisiune. Cei doi pui ai catelei, purtati in desaga de Marsilien sunt aidoma celor doi frati cu care soarta s-a jucat de la necrutator la milostiv. Totul fiind la voia valurilor.
Ei sunt prizonieri intr-o barca. Nici sa se apropie, nici sa se departeze. În avanscena, mai tot timpul acoperiti vederii de la brau in jos, amintesc de groparii hamletieni care inteleg altfel decat noi ce inseamna viata. Muzica, muzica! Şi din nou trupurile sincronizate ce par a se hrani cu aceste vibratii.
Cu traiectorii misterioase, Marian Politic se apropie de ei. Este ca o scadenta. Urias, pe picioroange, spre a se impune. E implacabil. Monteaza vaslele. Este invitat sa rosteasca “sentinta”. Glasul sau atunci se aude asa de bine cum nu s-a mai auzit. Şi vasleste.

Timpul s-a scurs. Ca un desen pe plaja la retragerea valurilor, imi apare limpede ce frumos ar fi un rol principal pentru Marian Politic. Într-o poveste de dragoste. Acum. De exemplu alaturi de Adela Minae. Sau de Ramona Dragulescu. Cine s-o scrie? Pe plaja noastra ajung doar povestile din care, oricat te-ai stradui, nu poti obtine prea mult. Distributia acestui spectacol s-a intrecut pe sine. De-ar fi posibil, asa cum ai amesteca pachetul cartilor de joc, regizorul magician, sa ne vrajeasca printr-o alta poveste. Altfel.

Cânta Maică-mea în Far
de Gilles GRANOUILLET
Translated by Xenia KARO
CAST:

Marsilianu - Valer DELLAKEZA
Perpinian - Eugen TITU
Mecanicul - Adrian ANDONE
Nevasta mecanicului - Anca DINU
Tatăl - Marian POLITIC
Fata - Iulia LAZĂR
Cântecul mamei - Adela MINAE/Denisa VLAD
& Raluca PĂUN
Design: Viorel Penişoară-STEGARU
Coreographer: Germina COSMA
Assistant director: Geni MAXIM
Direction and musical selection: Alexandru BOUREANU

Parelnic

Spectacolul "Olimp în cârje" al Naţionalului craiovean pare, o dată în plus, a sta sub semnul amăgitoarelor aparenţe. Titlul, subtitlul şi numele personajelor feminine ne flutură pe orizontul de aşteptare, celebra sintagmă a unui amurg al zeilor. Nicolae Coande [*], ghid prin acest muzeu al cărui curator, ca să păstrez modelul comparaţiei, este regizorul Mircea Cornişteanu, ne arată un Olimp "văzut ca ruină a existenţei umane". Şi continuă ghidul: "Tragicomedia existenţei umane surprinde în adâncime bulversarea principiilor care derivă dintr-un Olimp decăzut din statutul său de panteon al zeilor." Iar noi, trecători prin acest muzeu al vieţii, ne aşteptăm să vedem o dioramă în consecinţă. Mai puţin cu morga ştiinţelor naturale şi mai degrabă cu verva anecdoticului. Cele trei zeiţe pot fi foarte bine şi "gaiţele" lui Kiriţescu, sunt şi caragialiene sau te duc cu gândul la Muşatescu şi numele istorice ale personajelor.
E numai o pistă falsă. Poate şi pentru că, totuşi, textul lui Dragan Stankovic nu e prea generos în poveştile Atenei, Sofiei şi Feliciei. Această lipsă de consistenţă trebuie suplinită cumva şi de aici condimentele cu care vine fiecare în parte, uşor cu asupra de măsură.Dar atenţia trebuie îndreptată mai departe de aparenta banalitate a conversaţiei. Ai zice că e derizorie. Marile spirite care pe vremuri dezbăteau idei filosofice ajung să comenteze preţurile din piaţă sau să se agaţe de evenimente precum achitarea facturii de la energia electrică. Numai că viaţa e compusă şi din asemenea "trivialităţi". La orice vârstă, la orice altitudine olimpiană. Un zeu poate gândi lumea şi cu detaliile acestea. Nu, în nici un caz, Atena, Sofia şi Felicia nu sunt "foste" zeiţe. Ele "sunt" zeite. Timpul nu are relevanţă pentru divinităţi. Trebuie căutat dincolo de aparenţe. Nu carnea face o zeiţă.

Mirela Cioabă, Tamara Popescu şi Iosefina Stoia sunt zeiţe prin ele însele. Formele lor pot înşela dar trebuie căutat mai în adânc. Pentru că formele sunt supuse timpului pe când zeii nu acolo sălăşuiesc. Pentru a vedea un zeu trebuie să fi trăit un timp, să fi acumulat experienţă de viaţă. Să cunoşti. Numai aşa o poţi privi pe Mirela Cioabă. În ochii ei nu încape timpul: aceeaşi vivacitate a ocheadelor de neastâmpăr, acum ca şi în urmă cu, să zicem, douăzeci de ani, în «Trei gemeni veneţieni». Buzele şi rostirea decisă, apăsată, bătăioasă chiar, sunt amprenta ei dintotdeauna. O recunoşti pe Tamara Popescu ? Grăbiţii ar căuta-o pe cea din rolurile de ingenuă. Un iniţiat îi va regăsi aceeaşi poezie a ochilor ei. Acolo sălăşuieşte zeul. Iosefina Stoia este ca un sfinx. Simpla ei prezenţă umple spaţiul spiritual. Cu zâmbet sau suspin. Cele trei zeiţe se joacă acum de-a oamenii. La un moment dat, de-a oamenii în vârstă. Un zeu are grijă de toţi copiii săi. Sofia spune că viaţa începe abia din clipa pensionării. Când scapi de morişca responsabilităţilor şi acumulărilor. Când agonisirea cea mai importantă, de înţelepciune, te ajută să vezi. Divinul mai ales. Atena gustă viaţa şi la această vârstă. Tocmai pentru că a făcut-o dintotdeauna, pentru că amintirea paradisului poate fi identificată indiferent de anii încrestaţi pe răboj. Zeitatea nu presupune doar artificiile ci şi metamorfoza în scrum. Cum altfel ar putea un om să ducă plosca unui muribund ? Cum ar putea el să nu capoteze privindu-şi propriul viitor ? Numai o zeiţă poate face suportabilă transformarea unui final anunţat dar în acelaşi timp ignorat, totdeauna surprinzător. Credeam că necunoscutul sperie. Zeiţa avertizează: ai grijă de cel ce-ţi pare cunoscut ! Certitudini avem rar. Părelnic ne este cel mai adesea cuvântul atâta timp cât imprevizibilul pândeşte după fiecare colţ. Suntem doar oameni. Ni se pare că ştim, că am cunoaşte. Doar ni se pare. Ne construim falşi idoli. Olimpul nostru e acum televizorul după cum ne-o arată franc regizorul. Ne-am construit o mitologie a epocii. Telecomanda e bagheta magică pentru a ne muta dintr-o legendă în alta. Miturile de acum sunt ştiinţifice, aşa ne spune din ecran doctorul Corni, ritos, aşa a ajuns să propovăduiască şi Sofia după vrafurile de pagini citite. Şi deodată vine cineva ce ne pare cunoscut. Când reacţia noastră ţine de vulnerabilităţile noastre şi mai puţin de înţelepciune. Înţelegem prea târziu că a venit Sorocul. Domnul Soroceanu. Îngerul recrutării pe lumea cealaltă. Ca în «Meet Joe Black», îngerul nu doar că pare cunoscut, dar se şi apropie cuceritor de fiecare. Şi doar fusesem avertizaţi. Dar cine ar fi putut rezista privirii lui Angel Rababoc ?! Voi care citiţi aceste rânduri, de veţi ajunge ca domnul Soroceanu să vi se pară cunoscut, feriţi-vă privirile din calea lui !Îngerul acesta părelnic ţine balanţa între «cunoscut» şi «necunoscut». Domnul Movilă este «cunoscutul». (Ca personaj, căci altfel machiajul consistent îl face de nerecunoscut pe Valeriu Dogaru). Este şi el un trimis al zeilor. Nici în mitologie nu există o justiţie cum ne place nouă muritorilor să credem că am statuat. Dar în mod cert Olimpul pune suflet. Aşa se explică vizita la căpătâiul iubitei din tinereţe a domnului Movilă. «Necunoscutul» dă buzna, «pătrunde-n casă şi în gând». Marian Politic este împins în scenă cu agresivitate. Este însă agresivitatea unui inocent. Pentru că dincolo de mască avem revelaţia unui fermecător tânăr. Este el un Paris developat în negativ ? Se mişcă admirabil între zeiţe, replicile au savoare şi se succed cu un ritm debordant. Vitalitatea talentului său şi rezonanţa spirituală cu zeiţele explică succesul acestei scene. Cea mai reuşită din spectacol !Tânărul este cel sacrificat. S-a ridicat împotriva zeilor. Nu este un Prometeu ci mai degrabă un miel. Nu este el un miel imaculat dar după ce este sacrificat în urma sa apar mai degrabă semnele inocenţei. Aruncat porcilor precum mărgăritarere, putem citi aici şi avertismentul christic."Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni". Doar Olimpul dăinuie, chiar dacă zeii au chipuri mai greu de desluşit. "Comedia ultimelor zile", după cum spune subtitlul, este de altfel un spectacol gândit după regula olimpiană a frumosului geometric. Viorel Penişoară- Stegaru a creat un spaţiu de joc, spaţiul vital, care se deschide spre cele patru puncte cardinale. Mai întâi treimea zeiţelor, a intimităţii cu dulce şi amar. Apoi uşa dinspre afară. Pe acolo pe unde intră şi moartea: necunoscutul, cunoscutul şi cel ce-ţi pare doar cunoscut.Părelnicul mesager al păcii. Al păcii eterne.

[*] Nicolae Coande "A fost sau... n-a fost comedia ultimelor zile?"

Supliment de cultura - Nr. 99, 21-27 Octombrie 2006

http://www.supliment.polirom.ro/article.aspx?article=535

« Olimp în cârje »... sau ... « Comedia ultimelor zile »

De Dragan Stankovic

Traducerea Mihai Axente

Regia Mircea Cornişteanu

Scenografia Viorel Penişoară Stegaru

Distribuţia :

Sofia Mirela Cioabă

Atena Tamara Popescu

Felicia Iosefina Stoia

Dl.Movilă Valeriu Dogaru

Soroceanu Angel Rababoc

Junior Marian Politic

Fotografie realizata de Constatin Padureanu, preluata din Caietul-Program

1 iunie cu Kiwanis Craiova

Asociatia Clubul Kiwanis, initiata in America si raspandita pe tot globul, are o filiala si in Craiova. Scopul lor este sa ajute copiii. Cei din Craiova inceara pe de-o parte sa ofere cateva burse unor copii buni dar cu probleme materiale si nu numai. Iar mai nou incearca sa se orienteze spre mediul rural. Acolo sunt semnalizari ca au aparut discrepante. Sunt multe cazuri de copii ramasi in urma cu invatatura la modul ca nu stiu sa scrie si sa citeasca nici macar la 14 ani...Parinti care la 8 dimineata suntbauti, care sunt in stare sa bea si banii daruiti de altii pt ca propriul copil sa primeasca niste ochelari. Care dorm claie peste gramada si nu respecta nici un minim de reguli de igiena.Sunt copii buni care si-ar dori sa invete mai departe si sa evadeze din mediul acela.Sunt copii care au reale talente si ar putea ajunge bine in viata.Sunt multe de facut. Am inteles ca exista si preocupari institutionale. Scoala, Biserica, alte organizatii non-guvernamentale, au proiecte in acest sens.Dar e o munca uriasa.

Kiwanis Craiova si-a propus sa apara pe 1 iunie intr-o comuna unde sa organizeze o cupa sportiva pt cateva scoli din zona.

Gazda a fost scoala din Cerat. La 5 km de Segarcea. Acolo au venit alte 6 scoli, una chiar de la vreo 70km.

A fost concurs de atletism (alergari scurte si lungi, baieti si fete separat). Au fost meciuri de fotbal. O pauza in sport pt desene pe asfalt si program artistic.Am ajuns la pranz in Cerat. Nu mai fusesem. Scoala e vizavi de Politie, chiar pe sosea. Dar greu am fi identificat-o de mergeam putin mai tare de nu eram atenti sa vedem desenele pe asfalt... Scoala mica, veche. Ingrijita, foarte ingrijita. Ma uitam insa la salile de clasa mai mici, mai modeste fata de cele de prin orasele mari. Am coborit din masina si absolut toti copiii care treceau pe langa noi ne spuneau “Sarut mana”.

Am fost impresionat de aceasta politete a lor.E un vechi obicei in satele noastre de a se saluta cu oricine dar nu ma asteptam sa mai dainuie si mai ales la copii.Un profesor povestea ca sunt batrane in sat care si acum se ridica in picioare cand vad trecand un profesor.In spatele scolii, in drum spre terenul de fotbal, un baietel in echipament rosu, foarte frumos. Il intreb de unde este, era al gazdelor, din Cerat. Il intreb ce-au facut in calificari si mi-a zis ca au castigat un meci si au pierdut un altul. Si cum mergeam noi asa unul langa altul adauga: “Asa e in fotbal, mai si pierzi. Trebuie sa stii sa pierzi”.

Apoi am aflat ca echipa Ceratului ratase calificarea in finala mare si la finalul acelui meci toti jucatorii se retrasesera intr-un colt si plangeau!

Au jucat insa finala mica, pt locul 3. Cu cei de la Bistret, in echipament alb-albastru. Uluitor ce incrancenare. Un joc insa fara duritati. Au pus energie, au pus suflet in joc. Profesori de sport, ca antrenori, strigau mereu de pe margine, era atmosfera de mare meci. A arbitrat un profesor de la alta comuna decat cele care jucau. Tusierii erau doar de la gazde, dar profesorii mereu au tinut la fair-play si au atentionat jucatorii sa asculte mereu arbitrul. Mi-a placut sa vad ca au talent. Sigur, mai greseau, sigur in iuresul jocului nu stiu cat reuseau sa asculte de indicatii, dar chiar a fost un meci frumos. In fine au castigat gazdele cu 1-0 dupa numeroase ratari.

De cateva ori mingea a sarit peste gard in gradinile oamenilor. Au reusit s-o recupereze. La un moment dat insa a sarit in gradina unde o batrana statea pe un scaunel si pigulea la un razor. Cat s-au mai rugat de ea la gard sa le dea mingea, fara succes. Spuneau toti ca nu se stie cum vor indupleca-o pana la urma...

Am luat un interviu la final de meci antrenorului castigator, ca la meciurile mari, pe cand copiii se imbratisau.A urmat finala mare. Alte echipamente, la fel de frumoase. Inscriptionate cu numele comunei.Ostroveni invinge Barca la penaltyuri..:)

Au asteptat cuminti festivitatea de premiere. Sigur, cu zumzet, cu indemnuri de se mai departa pt ca ei mereu se apropiau atrasi de curiozitate. Au primit toti participiantii cate un pachet cu dulciuri iar castigatorii medalii si cupe, mingi si tricouri.
Am facut o poza cu steagul Kiwanis si traditionalul clopot al carui sunte deschide si inchide manifestarile clubului.
La plecare doamna directoare a scolii din Cerat ne-a condus ca pe copiii ei. De altfel am remarcat ca profesorii pun suflet in ceea ce fac.

1 iunie 2007